Consultațiile cu părinții

Consultațiile cu părinții ar trebui să reprezinte, într-o lume ideală, finlandezo-japoneză, bazele unei munci în echipă (e la modă zen-ul ăsta colectiv, în care toți conlucrează productiv și echitabil pentru un țel comun, de preferat nobil). Știm totuși foarte bine că acest moment al întâlnirii părinte-profesor înseamnă, deseori, o ocazie de a-ți adânci tot felul de anxietăți. De ce? Păi, pentru că nu-mi aduc aminte de vreun curs în facultate, numit: "Cum să le spui părinților că fiii/fiicele lor învață prost, chiulesc, sunt cu capul în nori, copiază, plagiază etc." Și am avea mare nevoie de așa ceva. Cum treci cu bine peste astfel de întâlniri, uneori neplăcute, astfel încât să poți adormi liniștit la 9 seara? Răspuns: respectând câteva sfaturi simple:

1. Alege o oră de consultații care să indice respectul tău pentru munca părintelui (Nu o fixa la 14.30, pentru că omul va trebui să se învoiască de la serviciu și va veni la tine deja iritat. În plus, va insista să te vadă la altă oră, tu vei accepta și vei oferi un precedent: te vei trezi cu părinții la diverse ore, dându-ți tot programul peste cap).

2. Intenția părintelui de a veni la consultație trebuie să fie anunțată (astfel încât să te poți pregăti);

3. Alege un context propice unei comunicări: o sală liberă, holul profesorilor etc. Oamenii sunt mai dispuși să asculte atunci când este liniște și sunt așezați confortabil. Ideal ar fi să îi poți servi cu un pahar cu apă (dar iar uit că trăim în România).

4. Dacă întâlnirea a fost solicitată de tine, nu începe un monolog îmbufnat în care să înșirui toate poznele copilului. Omul se poate simți atacat, ofensat, reacționând defensiv. Ba chiar am întâlnit deseori părinți care încep să plângă. Cel mai bine ar fi să începi un dialog amical (despre vreme, trafic, vreun ordin de ministru nou apărut etc.) și să continui apoi cu câteva părți pozitive ale activității copilului (toți copiii au și atitudini demne de laudă).

5. Evidențiază aspectele negative pe rând, oferind informații cât mai clare (încearcă să nu spui: "e obraznic, nu-și face temele, vorbește urât", ci să expui cât poți de precis: "l-am prins cu tema nefăcută de trei ori, săptămâna trecută a venit cu lecția neînvățată, alaltăieri mi-a deranjat ora etc.).

6. Aproape întotdeauna părintele te va întreba: "Dumneavoastră ce-mi recomandați să fac?" Întrebarea este cât se poate de normală, așa că nu ridica din umeri, ci vino pregătit cu câteva sugestii clare.

7. Dacă părintele nu pare a înțelege corect situația și are o atitudine ostilă, atunci e musai să rămâi calm și să nu răspunzi cu aceeași monedă. Tu ți-ai făcut datoria și l-ai informat.

8. Deseori, profesorii nu consideră necesar să aibă un caiet de procese-verbale pentru consultații. Mare greșeală! Scrie mereu, pe scurt, tema discuției și solicită-le să semneze. E important să își dea seama că acestea sunt întâlniri serioase, nu ciondăneli (sau bârfe) în timp ce așteptăm să bage portocale la aprozar.

Dăm teme pentru acasă?

Ştim prea bine că cetăţeanul român (în orice ipostază s-ar afla: de părinte, de alegător, politician, bunică, pensionar fără urmaşi, privitor de tv, comentator de postări etc.) nu poate trăi liniştit fără cel puţin o ştire pe săptămână, generatoare de anxietăţi educaţionale . E început de an şcolar? Ne enervăm că a venit prea devreme (sau prea târziu), că serbările sunt monotone şi popa cântă prost, că uniformele costă bani (şi sunt reminiscenţe comuniste). Au trecut deja câteva săptămâni de cursuri şi nicio educatoare n-a tras de păr vreun copil? Niciun profesor nu a fost filmat cu ceasul inteligent? Păi, hai să reciclăm o pseudo-problemă de veşnică actualitate: temele pentru acasă.

În urmă cu vreo două zile am văzut un interviu distribuit de Digi 24, cu „Alfie Kohn, scriitor american şi psiholog pe probleme de educaţie” (ca să observ ulterior că interviul fusese realizat in anul 2016 şi readus la iveală acum), în care specialistul amintit oferă românilor, într-un interval de 4 minute şi 28 de secunde, sugestii vitale de reformă educaţională, printre care şi eliminarea temelor (citez: „Fără teme. Niciun studiu nu a arătat că e nevoie să înveţe în runda a doua, după o zi petrecută la şcoală. Cel puţin nu până nu au 15 ani.”)

Fireşte că cei mai mulţi dintre privitorii interviului nu-l cunosc pe Alfie Kohn, nu i-au citit cărţile despre parenting necondiţionat şi nu au participat la conferinţele sale, ca să-şi formeze o idee mai complexă în legătură cu viziunea acestui specialist despre educaţie, în general, ci vor reţine doar esenţa interviului: „fără teme; niciun studiu nu a arătat vreodată eficienţa lor; şcoala nu are dreptul să-i spună familiei cum să-şi gestioneze timpul etc.” (Ca o paranteză, precizez că Alfie Kohn este un prosper speaker internaţional, care a scris 14 cărţi de tipul easy-reading, intens promovate şi foarte bine vândute. Editurile îi organizează conferinţe peste tot în lume, unde parenting-ul şi educaţia reprezintă teme profitabile. Ca să traduc: e vorba de mulţi bani.)

Aşadar, sunt temele pentru acasă utile? Există studii care justifică eficienţa lor? Răspunsul este: „Da, există numeroase studii care analizează efectele benefice ale temelor asupra învăţării, a consolidării, a extinderii etc., iar acestea pot fi cu uşurinţă descoperite de către oricine este cât de cât interesat să afle singur răspunsul la această întrebare."

De exemplu, într-o lucrare apărută în anul 2006, “Does Homework Improve Academic Achievement? A Synthesis of Research”, profesorii Cooper, Robinson şi Patall de la Duke University au realizat o amplă analiză a rezultatelor obţinute de-a lungul anilor de către toate studiile ce vizau utilitatea / inutilitatea temelor pentru acasă (mă refer la studiile din învăţământul american).  Rezultatele analizei lor au fost următoarele:

• ·         Părerile pozitive şi negative în legătură cu sarcinile extraşcolare de lucru s-au succedat în mod ciclic de-a lungul timpului. Înainte de secolul al XX-lea, temele erau considerate metode esenţiale de disciplinare a minţii copilului. Prin anii ’40 a apărut primul curent anti-teme, care susţinea mai degrabă dezvoltarea abilităţilor de rezolvare a problemelor (adică învăţarea aplicată, prin descoperire – concept pe care mulţi îl consideră nou). De asemenea, acest curent considera că studiul extraşcolar reprezenta o intruziune în viaţa familială. La sfârşitul anilor 1950, după ce ruşii au lansat satelitul Sputnik, părerea americanilor în legătură cu munca suplimentară a elevilor s-a schimbat. Motivul era temerea că lipsa unei rigori, a unei discipline (pe care munca individuală le oferă, în timp, unui copil) va crea o generaţie incapabilă să ţină pasul cu competitorii ruşi. După vreo 10 ani, însă, părerea americanilor s-a sucit din nou, blamând presiunea pe care temele pentru acasă o exercită asupra copiilor. Prin anii ’80, temele au început din nou să aibă susţinători, din pricina rezultatelor tot mai slabe obţinute de către elevii americani la testele naţionale.

• ·         Intre anii 1962 şi 1986, s-au realizat 20 de studii care au comparat nivelul de cunoştinţe şi abilităţi dobândite de către elevii care au primit / nu au primit teme de la şcoală. Dintre acestea, 14 studii au observat rolul pozitiv al temelor (Un elev de gimnaziu  care face teme obţine rezultate cu până la 50% mai bune decât unul care nu face teme, iar în liceu diferenţa este de 67%. In ciclul primar, însă, nu s-a observat nicio diferenţă.)

• ·        Alte studii ce au comparat rezultatele elevilor care-şi rezolvă temele acasă cu cele ale elevilor care lucrează suplimentar la şcoală, sub supravegherea unui profesor au indicat clar că ultimii au obţinut note mai bune (Aşadar, munca suplimentară este benefică mai ales dacă este realizată tot într-un cadru extra-familial, în sistem şcoală-după-şcoală, sub îndrumarea unui profesor.)

• ·         Timpul alocat rezolvării temelor este direct proporţional cu rezultatele obţinute: cu cât elevul munceşte mai mult, cu atât va avea rezultate mai bune.

Chiar şi „un studiu” neaoş, românesc, realizat de către Ministerul Educaţiei în anul 2017 (îl pun între ghilimele pentru că nu consider că întruneşte atributele unui studiu) indică faptul că majoritatea profesorilor, a părinţilor şi a elevilor consideră că temele şcolare sunt utile şi necesare. Pe de altă parte, 80% dintre părinţii care au participat la acest sondaj cred că elevii au nevoie de ajutor suplimentar în rezolvarea temelor şcolare (ceea ce la noi în ţară se traduce prin faptul că, obosiţi de temele copiilor, apelează la meditatori). Tot părinţii sunt şi cei mai stresaţi din pricina temelor (aveţi rezultatele „studiului” aici: https://www.edu.ro/concluziile-studiului-rezultat-în-urma-consultării-publice-privind-rolul-temelor-pentru-acasă ).

Exact cu un an înaintea sondajului amintit mai sus, ministrul de atunci, Mircea Dumitru, a emis un ordin OM 5893/28.11.2016 care reglementa (reglementează, pentru că este încă în vigoare) citez: „rolul temei pentru acasă, precum şi raţionalizarea timpului necesar efectuării acesteia de către elevi”. Momentul ales pentru ambele situaţii prezentate (emiterea ordinului şi efectuarea sondajului) este foarte sugestiv pentru scopul real al acestora: stârnirea unei reacţii publice în legătură cu un subiect despre care oricine poate emite o părere. Trebuie să remarc că ambele iniţiative ministeriale au rămas fără efecte reale (Studiul nu a fost urmat de vreo măsură, iar ordinul emis înainte cu un an nu a oferit indicaţii suficient de clare şi aplicabile. Tot ce ştim este că la clasa pregătitoare nu se dau teme.)

Bineînţeles că spaimele părinţilor în legătură cu temele şcolare nu sunt complet nejustificate: toţi cunoaştem situaţii absurde în care un copil de clasa a doua trebuie să scrie 12 fişe de pe o zi pe alta (fiind invitat apoi la un centru de excelenţă cu plată, unde poate învăţa să le rezolve) sau  in care un elev de clasa a şaptea învaţă zi şi noapte la biologie, materie pe care nu o iubeşte în mod special, pentru că doamna nu dă 10 decât celor care se califică la olimpiadă.

Totuşi, aceste situaţii ridicole şi condamnabile ar trebui rezolvate punctual, iar temele şcolare ar trebui să rămână în concepţia tuturor celor implicaţi în procesul de învăţare o metodă eficientă de extindere şi de consolidare a cunoştinţelor predate în clasă, precum şi o modalitate de disciplinare a minţii unui copil (care doreşte, poate, în viitor, să dea la Medicină sau la Drept, de exemplu).

Despre părinţi

Când un profesor tânăr se vaită de “presiunile din toate părţile”, simţindu-se descurajat, sigur îi include în ecuaţia nemulţumirilor sale şi pe părinţi. Relaţia cu părinţii elevilor este esenţială pentru buna desfăşurare a activităţii sale, însă interacţiunea cu aceştia poate fi, uneori, dificilă.

1. Parintele mincinos 

"Copilul meu își face singur temele. A învătat de la trei ani ecuații complicate, la 4 ani stia numele tuturor galaxiilor, iar acum poate să scrie un eseu strălucit pe orice temă abstractă. Dar e timid, de aceea nu răspunde nimic corect în oră sau la testele scrise. Ba mai mult, matale ești de vină că nu răspunde." Firește că afli din alte surse că elevul respectiv are o mamă autoritară și un tată preocupat de imagine și statut (aici fiind incluse si notele copilului, chiar dacă sunt obținute pe nedrept).

2. Părintele intruziv

Îţi cunoaşte numărul de telefon, adresele de e-mail, contul de facebook, numărul de la maşină, programul exact şi culoarea preferată. Vine deseori la consultaţii, te îmbie cu atenţii, îţi încalcă spaţiul personal, te aşteaptă după ore sau înainte de program, te sună seara, te invită la o cafea. Nu acceptă refuzuri şi nu se lasă păgubaş. Vrea cu tot dinadinsul să-i rezolvi orice dilemă educaţională şi să-i acorzi copilului o atenţie sporită, multă îngăduinţă şi note mari.

3. Părintele alunecos

Vine cu flori şi alte atenţii (pe care nu ai voie să le refuzi, fiind mereu “din inimă”), zâmbeşte mult, te laudă grosolan şi îţi oferă sugestii mai mult sau mai puţin inocente în legătură cu activitatea ta didactică. De obicei, vrea note mari (adică 10), atenţie sporită şi multă indulgenţă faţă de ”scăpările” comportamentale ale copilului. Omul nu este extra-afabil doar cu tine, fii pe pace, ci şi cu colegii tăi, cu directorii sau cu oricine altcineva îl poate ajuta să-i ofere ce-şi doreşte. Dacă nu-i poţi fi de folos sau nu te laşi manipulat cu uşurinţă, vei deveni brusc un profesor rău şi fără urmă de vocaţie.

4. Părintele cârcotaş (sau agresiv)

Bombăne la orice şedinţă cu părinţii, rareori este de acord cu vreo propunere, găseşte nod în papură, are mereu un ton mai înalt, este arogant, dispreţuitor, urăşte sistemul, regulamentele, băncile, toaletele, vrăbiile din pomi, norii de pe cer. Face reclamaţii, petiţii, e ţâfnos, bădăran şi te umple de necaz.

5. Părintele important

Încă de la prima întâlnire face-to-face, nu uită să-ţi amintească firesc, aproape într-o doară, cum ia cina o dată pe săptămână cu ministrul actual, cu fostul ministru, cu toţi secretarii de stat, iar uneori îi face această onoare chiar şi inspectorului general. Are un job important, ascultă doar muzică clasică, foloseşte multe neologisme şi lungeşte vocalele în vorbire. E clar, copilul e “de familie bună” şi trebuie tratat ca atare (adică diferit de ceilalţi, fireşte).

6. Părintele atotcunoscător

Citeşte multe articole, cunoaşte din scoarţă-n scoarţă toate regulamentele şi metodologiile pe care le invocă deseori, îţi prezintă idei mult mai inteligente decât ale tale şi, dacă ar fi în locul tău, ar face o treabă infinit mai eficientă, numai că el s-a descurcat mai bine în viaţă. Trebuie să-i acorzi întotdeauna atenţia cuvenită, să-ţi accepţi limitările şi să rămâi neapărat umil. Orice altă atitudine nu indică decât neputinţa ta de a-ţi vedea lungul nasului.

7. Părintele indiferent

Nu vine niciodată la şcoală, nu răspunde la telefon şi are altă adresă de domiciliu decât cea pe care ţi-a dat-o la început de an şcolar. Nu ştii cum să dai de el, ca să-ţi semneze vreo hârtie sau ca să-i comunici diverse aspecte importante legate de evoluţia copilului. Eşti nevoit să-i trimiţi informări prin poştă, să aştepţi confirmări de primire sau, de cele mai multe ori, returnările lor (pe care le ataşezi, frumuşel, într-un dosar plin cu hârţoage).

8. Părintele implicat şi cumsecade

Trebuie să ştii că, din fericire, aceasta este tipologia cea mai generoasă. Cei mai mulţi părinţi înţeleg graniţele bunului-simţ, încearcă să fie de ajutor şi să se implice în activităţile şcolii, ştiu să-şi comunice dorinţele sau chiar nemulţumirile folosind un ton politicos şi nu simt nevoia să-ţi impună cu tot dinadinsul vreo părere formată navigând pe facebook.

„Elevul-problemă”

unsplash.com

Abia a început şcoala şi au apărut deja primele ştiri „şocante”: într-una, o învăţătoare (suplinitoare necalificată) s-a apărat în faţa elevilor ei cu un spray lacrimogen, iar în alta, mai recentă, trei elevi de 8-10 ani au făcut praf tot mobilierul unei şcoli (în doar câteva ore – fascinante de-a dreptul energia şi puterea unor copii – ar putea avea un viitor strălucit în demolări).

Lăsând hazul de necaz la o parte, elevii ostili sau chiar agresivi sunt întâlniţi (şi temuţi) de către toţi profesorii, indiferent dacă predau în şcoli de la marginea satului/oraşului sau în instituţii cu faimă. Ei reprezintă aşa numiţii „elevi-problemă”, deseori diagnosticaţi cu ADHD sau care au diverse probleme emoţionale şi comportamentale. De cele mai multe ori (deşi există excepţii), ei înregistrează rezultate academice sub media clasei sau chiar foarte slabe (fiind deseori corigenţi sau repetenţi). Aceşti „elevi-problemă” sunt în stare să-i domine sau să-i controleze pe ceilalţi prin intimidări şi izbucniri explozive. 

Acest articol de blog analizează caracteristicile elevului ostil-agresiv, examinează cauzele acestei atitudini şi încearcă să ofere sfaturi pentru profesorii care interacţionează cu aceşti elevi (analiză ce are la bază situaţii concrete cu care m-am întâlnit eu însămi).

Cum se manifestă comportamentul ostil-agresiv al elevului-problemă?

Cred că pot împărţi comportamentele agresive ale unui elev în trei categorii generale: agresiune verbală, agresiune fizică şi vandalism. Toate aceste comportamente sunt generate de dorinţa de a răni fizic, emoţional sau de a se răzbuna.

Agresivitatea verbală include sfidări, intreruperea prin replici nelalocul lor, ameninţări, injurii, sarcasm, tachinări. Uneori, violenţa se manifestă fizic, prin loviri, aruncarea unor materiale (pix, cretă) sau scuipare (atenţie, nu mă refer doar la agresivitatea faţă de profesori, deşi există deseori şi astfel de situaţii). Vandalismul include atât distrugerea, cât şi furtul unor obiecte.

Care este cauza acestor comportamente?

Există o sumedenie de teorii emise de psihologi din toată lumea care încearcă să explice cauzele comportamentului ostil-agresiv al elevilor (sau al copiilor, în general). Ca profesor care a interacţonat cu astfel de situaţii, pot afirma că unele au mai multă substanţă:

·         Modelele din viaţa copilului: Bănuiesc că orice adult a observat deja că un copil îşi modelează comportamentul prin imitarea celor cu care interacţionează frecvent. Dacă un copil trăieşte într-un mediu familial agresiv, dacă profesorul îl corectează ţipând, dacă ceilalţi copii de vârsta lui sunt de asemenea agresivi, atunci şi acesta va urma aceeaşi cale comportamentală. Să nu uităm şi de influenţa filmelor (chiar şi a celor de desene animate), a jocurilor video sau a chiar a unor personaje din cărţi.

·         Sprijinul / validarea atitudinii sale de către colegi şi prieteni: Deseori, nevoia de atenţie (specifică oricărui copil) este satisfăcută prin provocarea  amuzamentului colegilor la o  glumă deplasată sau la un gest violent şi distructiv (cum ar fi spargerea tablei, de exemplu).

·         Lipsa unor abilităţi sociale şi de comunicare:  Abia de curând a început să se pună accentul, în programa de gimnaziu, asupra comunicării asertive, pe care copiii o învaţă încă din clasa a 5-a. Tot atunci înţeleg ce înseamnă emoţiile, că acestea sunt toate fireşti, iar exprimarea lor nu ar trebui să stârnească frustrări agresive. Din păcate, aceste deprinderi sunt învăţate în cadrul orelor de limbă română (predate de către un profesor cu prea puţine abilitări în domeniul psihologiei infantile). Aşadar, un copil căruia îi lipsesc aceste deprinderi de a-şi gestiona frustrarea în faţa unor dificultăţi va apela la singura atitudine cunoscută – violenţa.

·         Stima de sine scăzută: După cum am evidenţiat mai sus, un copil agresiv este deseori codaşul clasei la învăţătură. Uneori, provine dintr-o familie cu posibilităţi materiale mai scăzute decât ale colegilor de clasă. Aceste situaţii de lungă durată i-au creat copilului un sentiment de inferioritate, împotriva căruia  luptă în mod inconştient. Însuşi comportamentul său agresiv şi neputinţa de a reacţiona diferit în anumite situaţii pe care le consideră frustrante îi sporesc copilului sentimentul că ceva nu este în regulă cu el. Din păcate, atitudinea sa provoacă respingere din partea colegilor şi a profesorilor, creând un cerc vicios al agresivităţii. 

Ce anume provoacă escaladarea conflictului cu un „elev-problemă”?

Frustrarea elevului legată de ceilalţi sau de sine însuşi este gestionată printr­-o explozie agresivă, care îi aduce acestuia atenţia negativă a colegilor şi a profesorilor. Profesorii răspund, de regulă, în mod instinctiv, prin pedepsirea elevului sau prin solicitarea fermă de a înceta această atitudine, prin care  el doreste, de fapt, atenţie. Drept urmare, elevul devine defensiv, îşi pierde controlul, reacţionând verbal şi deseori asumându-şi rolul de victimă („Aveţi ceva cu mine, nu am făcut nimic, mereu vă luaţi de mine etc.”). În acest punct, profesorul este deja înfuriat, confuz şi dornic să restabilească coordonatele unei scheme anterioare, în care el reprezintă figura autoritară, iar elevul trebuie să fie obedient, fără să-şi dea seama că obţine tocmai reacţia aşteptată de elev (atenţia negativă). Cel mai probabil, el îşi va menţine atitudinea ostilă, până când profesorul aplică prevederile regulamentului şcolar. Chiar dacă situaţia se rezolvă temporar, este puţin probabil ca elevul să-şi îndrepte definitiv comportamentul perpetuând ideea de injusteţe şi provocând profesorului sentimente de neputinţă şi profundă frustrare.

Cum poate gestiona un profesor aceste situaţii?

 Păi, una din posibilităţi este cea ilustrată mai sus. Profesorul reacţionează ferm, îl pune la punct, îl scoate din oră, îi scade nota la purtare etc. Uneori, această atitudine funcţionează, în sensul că ajută profesorul să scape de o situaţie dificilă. Deseori, însă, nu are un efect pozitiv asupra elevului.

O altă posibilitate, care pentru mine (în ipostaza de profesor) a funcţionat întotdeauna, este încercarea de a te apropia de elevul respectiv, de a fi mereu calm (uneori un pic de umor ajută la detensionarea unor situaţii ce pot degenera) şi de a încerca frecvent să-l ajuţi, în loc să-l pedepseşti.

Profesorul poate „investiga” cazul, afla antecedentele comportamentale ale copilului, informaţii despre familia acestuia, despre diverse condiţii medicale etc. Dacă elevul este foarte slab la învăţătură, acordă-i o atenţie sporită, ajută-l în plus faţa de ceilalţi, dă-i o notă niţel mai mare şi laudă-l în faţa clasei. Se va simţi minunat. Dacă are o situaţie materială precară şi-i observi caietele zdrenţuite sau lipsa auxiliarelor pe care părinţii nu şi le pot permite (sau pe care uneori refuză să le cumpere), oferă-te să îl ajuţi, fără să îi reproşezi ceva (nu trebuie sa i  le cumperi tu – poate că ai un exemplar în plus prin dulap, primit promoţional de la editură).

Această reacţie a profesorului are efecte pe termen lung asupra elevului, care va încerca să-şi domolească agresivitatea, întrucât are deja parte de atenţia sa… pozitivă.